Kilimanjaro, praf de stele…

Home / Uncategorized / Kilimanjaro, praf de stele…

N-aveam de gând să merg pe Kilimanjaro. Cel puțin nu în viitorul apropiat, pentru că nu mi se părea o provocare. OK, era unul din Seven Summit*, dar am zis că dacă tot încep SS-ul, s-o fac de acasă, din Europa, cu Mont Blanc-ul. Mai ales că cel mai înalt vârf al Alpilor era la o aruncătură de băț și-un plin de benzină de Matterhorn. Și, știți voi, am o datorie de plătit pe-acolo… Una peste alta, planurile mele alpinistico-exploratoare pentru vara lui 2012 sunau așa: Mont Blanc, cu Bogdan Nenciu și, după aia, Matterhorn, cu Domnul…

Peter Schimdts, de la 1001 Adventures și Răzvan Pascu mă întrebaseră dacă nu mă tentează Kili, Africa, safari. La acea oră trecuseră doar vreo trei luni de când mă întorsesem din Uganda, de pe Ruwenzori, și încă mai rumegam la impresiile africane de-acolo. Știam că mă voi întoarce în Africa, farmecul continentului negru e extraordinar. Voiam să o fac la un moment dat, dar nu atât de repede. Și acum, când scriu, mă cuprinde o căldură plăcută când mă gândesc la senzațiile trăite în Africa. E acea senzație pe care o ai când îți amintești o partidă bună de sex sau o masă delicioasă. E o bucurie organică, pură, nu din cea materială umbrită de îngrijorarea că, deși ți-ai cumpărat ultimul model de poșetă, știi că la un moment dat nu vei fi singura din grupul tău care o are. Nu săriți, fetelor, e valabil și în cazul mașinilor sau al ceasurilor!
Așadar, voiam să revin, dar nu acum, drept pentru care n-am dat curs decât invitației lui Peter de a vorbi despre expediția din Uganda grupului de entuziaști care se strânsese deja pentru Kili. Prima impresia a fost că sunt un grup eterogen, dar cu oameni mișto. În final, s-a dovedid că prima impresie fusese greșită: n-a fost un grup mișto, ci foarte mișto!  Mari, Simona, Mika, Cosmina, Mircea, Ionuț, Cătălin, vă mulțumesc că voi ați fost primul meu grup pe care l-am „ghidărit”!

Prin urmare, mi-am continuat pregătirea pentru Alpi: tehnică, de zăpadă și gheață, pentru Mont Blanc, mentală pentru Matterhorn. Într-o seară, sună Peter. Ne împrietenisem destul de repede, așa că ne spuneam unul celuilalt „muzungu”. E expresia peiorativă pe care africanii din centrul și estul continentului (Uganda, Tanzania, Kenia) o folosesc pentru a ne persifla între ei pe noi, albii. În swahili, muzungu înseamnă un tip care umblă fără țintă. Un bezmetic. Un năuc.

– Muzungu Costin, știu că ai zis că nu mergi pe Kili și că te pregătești pentru Alpi, dar te-am sunat cu o propunere nouă.
– Ia uimește-mă, muzungu…
– Muzungu, n-am ghid pentru grupul de august, n-am un team leader care să știe și munte, și Africa. Salvează-mă, că îți fac și eu o super-ofertă.
– Ghid, huh? Lasă-mă să mă gândesc și-ți dau răspunsul în două zile. E OK așa?
– Take your time, că nu moare nimeni.
– Pole-pole…
Ghid? I like that! Deja se schimbă situația, Mont Blanc-ul mi se părea mai ușor de urcat decât să conduci un grup de oameni care mergeau pentru prima dată împreună și nu oricum: timp de 6 zile și pe un munte de puțin sub 6000 de metri. Eram ca-n bancul cu Sfântul Petru care dădea oamenilor inteligență și care, când s-a termnat ligheanul, l-a întrebat pe Bărbos ce să mai dea oamenilor. „Dă-le funcții!” Așa și eu, mă tenta funcția!  Adevărul e ca-mi lipseau vremurile când eram secretarul UTC al liceului și puteam chiuli legal, pe motive de „sedințe de UTC”. Normal, se țineau pe terenul de fotbal, sau la vreun profiterol, sau frecând vreo bancă pe sub vreun castan…

Una peste alta, chiar era tentant. Văzusem, învățasem de la David cu câteva luni în urmă ce înseamnă să conduci o astfel de expediție – și, poate mai important, cum s-o pregătești – cum și ce să vorbești cu ghizii locali, cum să-i tratezi, cum să iei deciziile importante, ce e important într-o astfel de aventură, cum să ai grijă de oameni. Ocazia de a pune în practică toate astea se ivise mai repede decât sperasem. Am luat-o din zbor, pentru că instinctul îmi urla să n-o ratez.
– Muzungu, te-ai ales cu un team-leader pentru Kili. I’m in!
– Bravo, muzungu, mă bucur tare.

M-am scuzat la Bogdan că nu mai merg pe Mont Blanc, i-am explicat situația și m-a înțeles. Cu Matterhorn n-am vorbit, el oricum o să fie acolo for ever!  Aveam un nou challenge în față și eram determinat total să-l duc la capăt cu succes. Oamenii pe care urma să-i conduc pe cel mai înalt munte al Africii erau orice, numai oameni de munte nu!  Mă rog, mai puțin Simona, mezina grupului, care avea ceva experiență prin munții României. Am început de la echiparea lor: cap-compas către Mecca bucureșteană a echipamentului montan, magazinul Himalaya. Pe rând, Mariana, Cosmina, Mika, Mircea, Ionuț și Cătă au intrat în posesia unor chestii la fel de familiare lor cum i-ar fi fost lui Robinson Crusoe GPS-ul lui Bear Grylls!  Totuși, entuziasmul din ochii lor făcea toți banii, se pregăteau pentru aventura vieții lor și trăiau intens fiecare moment. N-au lipsit momentele haioase, mai ales din partea frumoasă a grupului. „Îmi vin mai bine pe picior bocancii ăștia decât primii, dar i-aș lua pe-ăia, că erau mai frumoși”; „Nuuuu, nu suport portocaliul, dați-mi alt rucsac”; „Vaaaai, și cum mă descurc eu cu șireturile astea atât de lungi?!?” Priceless!!  Cel mai frumos moment a avut-o în prim-plan pe Cosmina, care se documentase ea despre expedițiile în Killimanjaro ale lui David, pe care tocmai i-l prezentasem în magazin:
– Bună ziua, domnule Neacșu. Îmi pare bine să vă cunosc, tocmai am citit despre dumneavoastră că dețineți recordul mondial la viteza ascensiunii lui Kili, a spus ea cu vocea emoționată.
– Păi, da, domnișoahră, că n-aveam bani să stăm pe munte, ne costa 100 de dolahri pe zi pe cahre noi nu-i aveam și de-aia am mehrs ca dhracii!, a răspuns rârâitul senin și fără vreo urmă de eroism!
Asta cam așa e, artă cu burta plină nu prea iese…
Orele astea petrecute cu ei echipându-i și sfătuindu-i au avut un mare rol în crearea unor legături inexistente până cu doar câteva zile înainte. Învățasem pe Matterhorn și în Uganda că în întreprinderi de genul ăsta unitatea și coeziunea grupului sunt extrem de importante, că atmosfera veselă și prietenia fac mult mai mult decât încrâncenarea de a urca un vârf pe care, la o adică, îl poți urca și singur.
Una peste alta, când ne-am întâlnit în aeroport pentru plecare, eram bucuroși să ne reîntâlnim. Formam un grup OK. Începeam expediția cu dreptul.

Qatar Airways și Airbus-urile lui ne-au dus frumușel pe traseul Doha – Dar Es Salam – Kilimanjaro Airport, de lângă Arusha. Eram undeva în nordul Tanzaniei, aproape de granița cu Kenia. Apropo, România e singura țară din UE ai cărei cetățeni nu trebuie să plătească cei 50 de USD pentru a căpăta viza tanzaniană. Ăștia nu cred c-au aflat că l-am cărăbănit pe prietenul lor, nea Nicu Ceaușescu…  Câteva vorbe despre QA; nu de alta, dar era prima oară când zburam cu ei și eram curios să fac comparație cu rivalii lor din Golf, Emirates. În cuvinte puține, e de bine: ‘șpe mii de programe de toate genurile pe TV-urile personale, ai mai mult loc pentru picioare, când lași spătarul pe spate scaunul culisează și în față, astfel încât obții o poziție a corpului mai apropiată de orizontală, stewardese și stewarzi mișto – mai ales româncele, de care am avut parte și la dus, și la întors! – semnal GSM pentru telefoanele mobile pe parcursul zborului, mufă pentru iPhone și MÂNCAREA!  Ei bine, am mâncat niște fructe de mare asezonate din plin cu-n Sauvignon Blanc din Africa de Sud de-am crezut că sunt nu în avion, ci pe vreo terasă barceloneză. Deci, toate bune despre Qatar Airways. Apropo, „am avut parte” ăla de mai sus nu înseamnă prostiile la care visați voi (și eu), daa?

Am ajuns la Arusha după vreo 12 ore de zbor și-ncă una cu mașina pe șoselele Tanzaniei. A venit momentul pentru câteva vorbe despre Tanzania, văzută din perspectiva celui care cu 6 luni în urmă văzuse vecina Uganda. Primele senzații au fost aceleași: locurile astea au o poezie proprie, un farmec aparte. Luate fiecare în parte, mizeria (în concepția europeanului) de pe marginea străzii, carnea proaspătă plină de muște care atârnă sub streașina magazinelor, copiii zdrențăroși care cerșesc un ban sau ceva dulce, femeile care îți bagă pe gât o brățară pentru 1-2 dolari sau traficul absolut haotic îți faultează retina și nervii de european, chiar dacă de-ăla din Est. Dar puse toate la un loc, îți oferă un mix de sentimente unice: de întoarcere în timp, de revenire la origini, de natural, de simplu, de vină, de erotism, de „return to innocence”. Am simțit din nou mirosurile Africii, mi s-a ridicat părul pe mâini și i-am făcut cu ochiul reflexiei mele din geamul micului autocar care ne purta spre Arusha: oops, we did it again!
Se vede, totuși, diferența dintre cele două țări. Tanzania e mai curată, drumurile sunt mai bune, mașinile ceva mai civilizate. Sunt convins că de progresul ăsta sunt vinovate două fenomene: Kilimanjaro și Serengeti. Milioanele de turiști europeni, americani și asiatici și sutele de milioane de euro aduse de aceștia i-au făcut pe localnici să fie mai atenți la cum arată, cum se spală, cum au grijă de ei. Un singur exemplu a fost grăitor pentru mine: în Uganda, când te depășeau porterii, trebuia să aștepți două-trei minute să se disipeze mirosul ascuțit de transpirație amestecată cu fum, dacă nu voiai să-ți dea shut down la genunchi; pe Kilimajaro, dimineața, la cișmea, mă întâlneam cu porteri care se spălau pe dinți. Oamenii au înțeles că ne-o subjuga pe noi farmecul Africii, dar nici săpunul n-a omorât pe nimeni!

Ziua 1 Arusha – Maranagu Gate – Mandara Hut
Ziua începe cu o dezamăgire mare. Foarte mare. Cea mai mare!  Ruta pe care mergem noi se mai cheamă și Coca Cola Route pentru că – ați intuit bine, doar sunteți prietenii mei! – la cabanele de pe traseul ei se pot cumpăra băuturi răcoritoare, diverse snacks și, daaaaa, BERE! De-abia așteptam ca după 4-5 ore de mers prin junglă să ling o bere rece: s-o torn nesimțit în pahar, să văd cum se scurge spuma pe dinafară, s-o beau muncitorește curgându-mi prin barbă și să mă șterg cu mâna! Ți-ai găsit! Joseph, șeful ghizilor noștri și dublura fidelă a lui Martin Lawrence  , îmi dă vestea tragediei: ăsta e primul an când nu se mai vinde nimic la hut-uri. Ceeeee???? Ăsta-i complot, totuși au aflat că l-am omorât pe prietenul lor Ceaușescu și ne-au dat-o la temelie… Noul director al Parcului Național Kilimanjaro a interzis vânzarea în cabanele din parc, îmi spune Joseph. La cât de mare e corupția la noi, probabil o să aducă vreun prieten de-al lui ca să facă treaba asta din nou, încheie el ușor jenat. Morții mă-sii, bem apă, asta e!  Cosmina și Mika îmi împărtășesc necazul, motivul lor fiind Martini Bianco. Asta e, fetelor, viața e crudă!  Ne instalăm la Mandara Hut și ne răzbunăm pe soarta crudă: Cosmina, scoate palinca!  Credeți-mă, nu există instrument mai bun de team building decât un kil de palincă. Personalități multiple să ai, de dedublare să suferi și tot te încadrezi în grup!  Dimineața vine, totuși, cu un regret: deși am stat si am citit până târziu în noapte, l-am ratat pe Mircea care a ieșit la pipi îmbrăcat în sacul de dormit ca un cocon de viespe. Păcat, era de văzut, ceea ce în cazul meu s-ar fi tradus în „pozat„! În schimb, știu ce-am simțit eu când am ieșit: un cer incredibil de plin de stele, maimuțe care țipau din copaci, un vânticel cald și pace…

Ziua 2 Mandara Hut – Horombo Hut

La micul dejun, îi învăț să bea ceaiul „Africa style”. Adică două pliculețe de ceai negru și două lingurițe de lapte praf, cum experimentasem în Uganda. Vorba Cosminei după întoarcere, am mâncat lapte praf în 6 zile când un sugar în 3 luni. Păi nu v-am zis eu că e return to innocence ? ) Apropo de lapte praf, nu încercați să deshideți la 3800 de metri o cutie presurizată ținând-o în dreptul feței! Dacă vreți să experimentați acasă, rugați pe cineva să vă arunce în față conținutul unei căni cu făină!  Să te scuturi ca să cadă, nu prea merge, să te speli cu apă, iese cocă… Priceless! 

Ziua de azi e specială. Urcăm de la 2800 la 3800 de metri ceea ce face să trecem pentru prima dată peste limita dincolo de care începe să se simtă lipsa oxigenului. În afara mea, nimeni n-o mai făcuse până acum. Am încercat să-i liniștesc: nu e nicio nenorocire, o să vă doară un pic capul, ușoare amețeli, veți obosi mult mai repede, dar toate astea trec după o vreme dacă încetinești ritmul de mers și de mișcare. Când explicam eu mai cu foc ce bine o să ne fie, cu ce ne întâlnim pe drum, coborând dinspre Horombo? Cu o targă cu două roți pe care era coborât de către porteri un montagnard pe care răul de altitudine îl lovise crunt. Alb la față, de-abia respirând, înfofolit ca dracii deși era destul de cald afară, a avut darul de a face vorbele mele să zboare pe lângă urechile oamenilor mei ca norii pe lângă Kilimanjaro. Câteva minute de drum nimeni n-a scos un cuvânt. La un moment dat, cineva a îndrăznit timid „poate și-a sucit vreo gleznă, totuși…”  „Daaaaaaa!”, ne-am grăbit să achiesăm ideii, cu voci hotărâte, deși fiecare a înțeles că am putea coborî la fel și că n-are nici o legătură cu gleznele…

Oricum, ghizii au grijă să mergem pole pole. By the way, acest pole-pole e esența ritmului Africii. În swahili, înseamnă încet-încet, și să mor că nu se dezic de pole-pole nici să-i pici cu ceară. Cred că, inițial, a fost modul lor de a-i enerva pe coloniștii albi, grăbiți și repeziți, dar între timp a devenit parte a ADN-ului lor. La un moment dat, exesperat teatral, pentru că știam că doar ăsta e ritmul succesului, l-am întrebat pe Joseph „auzi, sex tot pole-pole faceți?” A început să râdă. „Facem și pole-pole și rush-rush, și iar pole-pole, și iar rush-rush”. Mă gândeam eu că „once go black you never go back” nu s-a scris din pole-pole… Una peste alta, ajungem bine la Horombo. Suntem la 3800 de metri, avem norii sub noi iar apusul aduce o priveliște superbă, cu pătura de nori trecând de la roz la violet și la indigo, dar și vreo 10 grade scăzute brusc în momentul când soarele dispare după Kilimanjaro!

E ziua în care vedem acoperișul Africii în toată splendoarea lui. Un con imens, cu vârful albit de ghețari, cu cascade de gheață curgând pe versanții lui imenși. E covârșitor, pentru că e singur. E cel mai înalt munte din lume care nu face parte dintr-un lanț muntos. El răsare din savană și urcă până la aproape 6000 de metri deasupra oceanului. Povestea apartenenței lui la Tanzania e la fel de interesantă. În secolul XIX, atât Mount Kilimanjaro, cât și vecinul lui de la nord, Mount Kenia, aparțineau ambele Coroanei Britanice, prin Coloniile Africii de Est, care la sud se învecinau cu Tanganyika, teritoriu colonial german. În 1886, cele două state au convenit trasarea unei granițe între teritoriile lor. Era pe vremea când Wilhelm, nepotul german al reginei Victoria își sărbătorea ziua de naștere. Ce-a primit el cadou de la tușa din Anglia? Mount Kilimanjaro! Mai târziu, cele două teritorii au devenit independente: fostele posesiuni ale coroanei britanice au devenit Kenia, Tanganyika germană a devenit Tanzania, iar granițele au rămas neschimbate. Destinele politice au fost diametral opuse: sub conducerea lui Kenyatta, Kenia a devenit o țară capitalistă dezvoltată; Tanzania sub Nyererre a ajuns în pragul comunismului. Diferențele sunt vizibile chiar și acum, Kenia fiind mult mai dezvoltată din toate punctele de vedere.
A doua zi urma să fie dedicată aclimatizării, ceea ce presupunea un treking scurt, de vreo 3 ore. Totuși, de când ajunsesem la hut, mă tot uitam lung la Mawenzi, masivul de peste 5000 de metri care trona la vreo 5 ore de mers de Horombo. Maiestuos, cu ultimele vreo 200 de metri diferență de nivel stâncoase, verticale, tehnice, mă tenta rău. Sincer, mi-era dor de niște cățărare după zilele de bălăureală prin praf. Plus de asta, făceam tot timpul comparația între cele două experiențe africane ale mele. Dacă Tanzania ieșea mult în fața Ugandei, Ruwenzori e mult mai frumos decât Kilimanjaro, iar atacul lui final, cu stâncă, rapeluri, cățărare pe gheață, urcat pe ghețar și iar cățărare pe stâncă e mult mai aproape de sufletul meu decât mersul ăsta nesfârșit. Prim urmare, îl abordez pe Joseph:
– Ia zi, ne băgăm mâine să urcăm Mawenzi?
– Costin, e periculos și n-avem voie să ne abatem de la traseu.
Știam că asta-mi va spune. Ghizii de pe Kilimanjaro n-au nici o legătură cu ce înseamnă ghidăria în Europa. Un ghid român sau european știe tot ce trebuie: alpinism, escaladă, schi alpin, schi de tură, salvare și prim-ajutor, geografie și orientare. Cei care merg pe Kilimanjaro sunt „ghizi” pentru că ei te însoțesc până pe vârf și sunt cei care se ocupă de problemele logistice ale expediției: cazare, masă etc și cam atât. Dar am mai învățat ceva de la David, în Uganda: în Africa, orice are un preț.
– Joseph, pentru 50 de dolari mai e așa periculos Mawenzi?
– Hai că vedem cum facem.
– Vezi, așa mai vii de-acasă… Și mai ai ceva de făcut: mâine e Sfânta Maria, așa că vorbește cu bucătarul să-i inventeze un tort Marianei! Din banane, din orez, vezi tu cum îl faceți…”

Ziua 3 Treking pentru aclimatizare

E 15 august; după o noapte în care temperatura a scăzut la limita înghețului soarele încălzește frumos, ceea ce îi produce Cosminei un chef brusc de plajă. Lui Mircea nu-i trebuie mult să zică da, așa că plecăm în treking fără familia Nicolescu. Ajunși la Zebra Rocks, un perete vărgat de dungi albe produse de zăcământul de calcar de deasupra, îl întreb pe Joseph dacă atacăm Mawenzi. Zice da cu o jumătate de gură în timp ce cu cealaltă jumătate se gândește la cei 50 de dolari promiși. Ceilalți se întorc către Horombo însoțiți de Alan și John, eu o iau cu îngrijoratul Joseph către pereții lui Mawenzi. Vorbesc cu el tot drumul și-mi dau seama că n-a mai urcat niciodată acel munte și că frica lui era împărțită: jumătate pentru el, jumătate pentru mine. De fapt, de ce-ar fi pătimit el dacă eu aș fi pățit ceva. Ajungem până la 4800 de metri, chiar sub peretele de stâncă. Tot drumul îmi făcuse capul calendar: Costin, ești sigur? Costin, să ai grijă! Costin, să fii atent! Privind de la stîncile tentante la figura lui îngrijorată am hotărât să renunț: pentru mine, era vorba despre dorința mea de a urca (încă) un vârf; pentru el, era în joc viitorul lui și al familiei lui. Dacă, Doamne ferește, eu pățeam ceva acolo, el își lua adio de la job. Am zis că nu merită să risc destinul unui om pentru ambiția mea și i-am zis „ok, let’s go back!”. Fața lui neagră s-a luminat. ”Good decision, Costin, good decision!”
M-am întors la Horombo mulțumit de faptul că făcusem o bună aclimatizare în acea zi. Urcasem până la 4800, altitudine la care urma să ajungem și mâine, la Kibo Hut, de unde urma să atacăm vârful. Mă simțeam foarte bine, ceea ce-mi dădea speranțe că și mâine voi fi la fel. Seara, la masă, o șleahtă de porteri în frunte cu bucătarul și cu Joseph au intrat în sala de mese cu o chestie în care stătea înfiptă o lumânare. Era tortul Marianei, de care și uitasem că l-am comandat!  După „petrecere”, am început recensământul efectelor zilei și ale altitudinii: Cosmina era arsă de soare ca dracii, Mika arăta ca o japoneză „de-a dreptul peste stângul” (aici am citat-o) cu ochii umflați din cauza altitudinii, Simona era supărată pe bocancii „prea grei”, pe Ionuț îl durea capul și cam atât. So far so good, mâine dimineață plecăm către Kibo, iar la 12 noaptea de acolo către vârf.

Ziua 4 Horombo Hut – Kibo Hut

Dimineața debutează cu o nouă victimă: Cătălin apare cu un ditamai bandajul pe mână, după ce noaptea ieșise din cabană și ratase niște trepte. Mai îngrijorător decât mâna belită era faptul că-ți sucise și-o gleznă. Aveam să vedem pe parcursul zilei cât de grav e și cât îl deranjează la mers. Soluții aveam: electroșocul de 2 milioane de volți al lui Mircea!  Dacă glezna lui Cătălin făcea probleme, aveam ac de cojocul ei. Și de al lui Cătălin, totodată. Era de ajuns un „bzzzzzzzzz” și ne aștepta cuminte unde-l lăsam până ne întorceam, a doua zi…  Din fericire, drumul până la Kibo a decurs fără alte probleme decât cele de altitudine. Am ajuns la ultimul refugiu cam pleoștiți, dar sănătoși și dornici să facem vârful. Drumul prin deșertul alpin de la 4000 de metri specific lui Kilimanjaro ne-a ajutat prin faptul că am câștigat altitudine treptat, lent. Totuși, la Kibo m-am trezit cu o durere de cap groaznică, deși cu o zi înainte urcasem până la 4800. În timp ce ceilalți mă întrebau fiecare, „ce crezi, eu am să urc?” eu începeam să am îndoieli asupra proprie-mi reușite. În Ianuarie, în Uganda, la 5200 nu avusesem nimic, iar acum parcă aveam un bolovan în cap. Era deja 5 după-amiază și singura soluție era să prindem 2-3 ore de somn, ca să atacăm vârful cât mai odihniți. Am comandat cât mai mult ceai fierbinte, mâncare repede și somn forțat. Știam că, cu cât se apropie ora de plecare, cu atât emoțiile te împiedică să adormi. Norocul meu a fost că am găsit în sfârșit dopurile de urechi pe care le căutam de câteva zile. Cu ele în urechi, m-am băgat în sacul de dormit și dus am fost vreo trei ore, somn care m-a salvat. M-am trezit și am mișcat ușor, cu frică, din cap. Bolovanul dispăruse și eram ready to action.

Ziua 5 Kibo Hut – Uhuru Peak – Kibo Hut – Horombo Hut

Nici ceilalți nu arătau rău așa că, la 12 noaptea, am plecat cu toții spre vârf. Am refăcut cu Joseph ordinea din celelalte zile: el, Cosmina, Mircea, Simona, Mari, Mika, Ionuț și Cătălin. Eu încheiam plutonul, ca să-i am pe toți sub ochi. Îi dădusem lui Joseph o stație walkie-talkie, eu păstrînd-o pe cealaltă. Din când în când, îi spuneam s-o verifice pe Cosmina, care în zilele trecute acuzase cel mai tare efectele altitudinii. Dar hotărârea Cosminei o ducea mai departe. De la Kibo la Gilman’s Point, locul unde poteca ascendentă întâlnește craterul, sunt cam 900 de metri diferență de nivel, traseu pe care în Bucegi l-aș face cam în două-trei ore de urcat decent. Aici, la 5000 de metri, durează între 5 și 6 ore. Lipsa oxigenului, frigul pătrunzător și mișcarea lentă care te împiedică să generezi căldură pentru a te încălzi fac toată diferența. În spatele meu, cele trei ajutoare de ghid încep să cânte în ritmul lor sacadat și ușor enervant. Mă rog, la cât oxigen primește creierul acum e posibil să te deranjeze și dacă Scarlet Johansson – sau Hugh Jackman, fetelor – te descheie la pantaloni… „Kilimanjaro, Hakuna Matata” cântă Alan. Pe dracu „Kilimanjaro fără probleme”… Simt cum mă cuprinde frigul. Futui, pe mine, care nu-s friguros și sunt îmbrăcat cum scrie la carte! David mă atenționase că e un frig special, caracteristic lui Kili, care pătrunde în oase și, odată intrat acolo, nu mai iese orice-ai face. Trebuie să cobori. Încerc să mă concentrez asupra celorlalți încercând să-mi mut gândul de la frigul meu. Le aduc aminte să se hidrateze constant și le privesc mersul. De ceve vreme, Ionuț nu doar că-și târăște picioarele, dar o face cam șerpuit. Totuși, e un tip puternic, rezistă. Îl rog pe Joseph să-i verifice privirea, un alt indiciu care-ți vorbește despre efectele lipsei oxigenului. Gura lui Joseph spune „he is OK” dar limbajul lui non-verbal numai asta nu zice. Între timp, Cosmina cedează. Îi vine să vomite, o doare tare capul, amețeala o împiedică să continue. Singurul lucru funcțional la ea e voința ei puternică. Mă uit în ochii ei și pare ușor pierdută. Mă doare s-o trimit înapoi spre Kibo, știu că spiritul ei vrea să urce. Facem un deal. Eu o mai las să urce încă 10 minute și acolo ea singură hotărăște dacă mai continuă sau nu. Am încredere în ea și-i arăt asta. Știu 100% că peste 10 minute va fi sinceră cu ea și cu mine. Rămâne în urmă cu Mircea și cu Alan, ghidul. Îi spun lui Alan la ureche „take care of her or I will kill you with my bare hands”. Îmi zâmbește. Avusesem glumele noastre pe tot traseul de până acolo. „Don’t worry!” îmi răspunde. Plecăm mai departe convins că pe Mircea și Cosmina am să-i revăd doar la întoarcere, la Kibo. Ceilalți continuă. Mariana și Simona sunt monumente de voință. Cătălin nu pare a avea probleme, merge ca robotul. Ionuț continuă să șerpuiască, dar urcă. Mika e mută, ceea ce nu-i stă în caracter, dar urcă și ea. Odată responsabilitatea pentru Cosmina trecută, frigul îmi revine. Caut să mă gândesc la orice altceva. Nu înțeleg genul ăsta de frig. Am urcat cu Titus prin Piatra Craiului la -22 de grade și am fost OK, acum nu sunt mai jos de -13 și simt că nu mă mai încălzesc niciodată. Caut să-mi vină în cap lucruri și momente plăcute, călduroase. Arșița din București nu mă inspiră nici măcar acum, atât de mult o urăsc. Prefer să mor de frig aici decât cele 42 de grade dintre betoanele alea. Gata! Am găsit! Îmi amintesc senzația când Adriana mă ia noapte în brațe și sânii ei calzi și goi se lipesc de mine. Cu imaginea asta în cap urc mecanic, așa cum coboram de pe Matterhorn. E bine, e cald!
Mika cedează. Ajung lângă ea la timp s-o ajut să se aseze. Vomită violent de câteva ori. Încerc s-o liniștesc. În lumina frontalei mele îi văd fața albă și ochii neclari. Pun mâna pe walkie talkie să-l chem pe Joseph, dar în momentul ăla aud din stație vocea tanzanianului „Costin, Ionuț is not OK!”. Aproape instantaneu, aud tusea specifică pre-edemului pulmonar din direcția lor. O las pe Mika să-și revină un pic și ajung la Ionuț a cărui tuse continuă. Îl privesc pe Joseph și amândoi dăm din cap aprobator. Ionuț trebuie să coboare. Cum nici Mika nu mai pare capabilă să urce o întreb dacă vrea să coboare. „Cât mai e până sus?”. „Două ore până la Gilmans și încă una jumate până pe Uhuru Peak”. „Gata, până aici. Cobor”. Mă rog, a mai folosit o expresie utilizată în special de bărbați, dar ideea e aceeasi!

Pregătit să reiau ascensiunea cu cei trei rămași, mă uit roată. Whhhaaaat??? O văd pe Cosmina sau am început și eu să delirez? Cosmina urcase eroic, împreună cu Mircea, până acolo, când eu o credeam de mult plecată spre Kibo. De data asta, a zis singură „gata, cobor, nu mai are rost!”. Respect!
Așadar, de pe la 5400 în sus am rămas eu, Mariana, Simona și Cătălin. Plus Joseph și John, ghizii. Am ajuns la Gilmans Point puțin după ora 6, iar la câteva minute a începutul spectacolul magnific al răsăritului. Nu există cuvinte demne de a-l descrie, pozele sunt sugestive. Odată ajunși pe crater, altă belea: vântul, pe care până atunci nu-l simțisem, urcând pe versantul adăpostit. Situația devenea gri. Bine, nici până atunci nu fusese roz, dar -15 grade combinate cu vânt de 50-60 km/h dau un real feel de -25 de grade. Primul care-l resimte e Cătălin, care până atunci mersese și se simțise impecabil. Abia mai poate vorbi, clănțănitul dinților îl împiedică să articuleze cuvinte. „Nnnnnuuu… mmmm…aaaaaai… ppooot… mmmm…ăăăăă….ntoooorc”. Extenuarea accentuează senzația de frig, așa că iau hotărârea să caut un loc adăpostit de vânt pe versantul aflat în bătaia soarelui, să facem o pauză, să beam ceai fierbinte din termosuri, să mâncăm niște geluri sau batoane energizante și apoi să plecăm către vârf. Găsesc acel loc și-i chem. Soarele de Ecuator, deși abia răsărit de câteva minute, încălzește bine. Încep să-mi desfac fermoarele, strat cu strat, iar ceaiul își face și el treaba. Mă uit la Cătălin. De ce-l bate soarele, de-aia tremură mai tare. E, pur și simplu, extenuat. Îmi pare rău pentru el, mai e doar o oră jumate până pe vârf și mai puțin de 200 de metri diferență de nivel, dar trebuie să fiu de acord cu el: trebuie să se întoarcă, împreună cu ultimul ajutor de ghid.

Am rămas eu cu Mariana și Simona cu Joseph. Mergem cu pauze dese, pentru că vântul puternic, vântul pătrunzător și oboseala acumulată după cele, de-acum, 7 ore de mers se simt. Mă uit la Mariana și mi-e greu să cred că a ajuns până aici. Dacă Simona are experiență pe munte, ea e orice numai om de munte nu. S-a aclimatizat bine, dar acum mai merge numai din voință, pentru că de capacitate fizică nu mai poate fi vorba. Sunt mândru de ea. Totuși, aș vrea să mergem ceva mai repede. Mă simt perfect, am avut grijă tot drumul să respir corect: întâi în diafragmă, apoi în plămâni, așa că n-am avut absolut nici o problemă în cele 7 ore scurse. Nici frigul nu-l mai simt, adrenalina apropierii de vârf e mai puternică decât orice vine din exterior. Instinctul mă duce înainte, îmi comandă „mergi, mergi, grăbește-te, mai ai un pic!”. O aud pe Mariana, la câțiva metri în spatele meu, cu glas stins.

– Mi-e sete…
– Scoate de la mine din rucsac termosul cu ceai fierbinte!
– Nu pooooot…
Îmi scot rucsacul din spate, îi dau să bea două-trei capace de termos pline cu ceai.
– Ești mai bine?
– Daa…
– Hai, mai avem puțin!
Plecăm. Nu trec 20 de secunde și aud din nou în spate:
– Mi-e seteee…
– Mariana, las-o dracu, ai băut acum 20 de secunde ceai. Hai, mai avem un pic.
– Mi-e seeeteee…
Mărturisesc că, pe moment, m-au apucat toți dracii. E efectul altitudinii, al lipsei de oxigen. Ai reacții pe care apoi nu ți le poți explica. Ești setat să mergi și orice acțiune trebuie să faci în afară de asta te enervează pentru că te scoate din automatism. Îmi povestea prietenul meu Zsolt Torok că, pe Cho Oyu, la peste 8000 de metri, gata să se întoarcă din drum, l-a rugat pe un alpinist – român și celebru, și el – să-i facă o poză. Acesta a refuzat. La fel pățise David Neacșu în Antarctica, pe Vinson. Mi-a venit greu să cred atunci dar acum treceam prin ceva asemănător: diminuarea judecății corecte. Am privit-o pe Mariana și mi-am dat seama că nu e cea care vorbește, ci lipsa oxigenului. I-am dat din nou să bea ceai, am ajuns pe vârf cu toții, am făcut câteva poze și am început să coborâm. De zăpăceală, am uitat să și filmez. Mai bine zis, mi-am dat seama mai târziu că nici prin cap nu mi-a trecut să filmez. Eram alt om. La 6000 de metri, aerul are jumătate din oxigenul de la nivelul mării.
La întoarcere, începe și Mariana să cedeze. Vomită de câteva ori, dar acum coborâm și, cu fiecare sută de metri în jos, gradul de oxigen în sângele, plămânii și creierii noștri crește. Coborâm alunecând prin cel mai nenorocit praf vulcanic pe care l-am văzut în viața mea. Noroc că azi-noapte, la urcare, fiind atât de frig, toată făina asta era înghețată. Ajungem la Kibo, după fix 12 ore de la plecare, mâncăm și cădem lați. Mă rog, eu am mâncat, fetele au adormit instant, îmbrăcate și-ncălțate. Urma o coborâre de încă 4 ore spre Horombo. După un somn reconfortant de vreo oră, plecăm împreună cu restul trupei. Pe la 4000 de metri, în deșertul alpin, efortul îți face efectul și asupra Simonei: vomită scurt și pleacă mai departe. E genul care dacă-și pune în cap să dărâme Bucureștiul, apoi ar fi bine să începeți să împachetați.
După 12 ore de mers, încă 4 sunt ultimul lucru pe care ți-l dorești. Drumul pare că nu se mai termină. E acea senzație că refugiul la care TREBUIE să ajungi odată merge în aceeași direcție cu tine. În sfârșit, HOROMBO! Mâncăm, bem și dormim ca pruncii…

 

Ziua 6 Horombo Hut – Mandara Hut – Marangu Gate – Arusha
Ultima zi! Ne trezim dimineața, mâncăm, echipa noastră de porteri, ghizi, bucătari și ospătari dansează pentru noi dansul care-l celebrează pe Kilimanjaro și pe curajoșii lui. Plecăm spre încă o coborâre de 2000 de metri, ultima. Toată lumea e cu gîndul la piscină, baie, pat, vin, Martini, Serengeti, Barcelona-Real Madrid (ghici cine?  ), așa că drumul e mai ușor, parcă…

Restul de zile până la 14

Pentru ceilalți, zilele au decurs „monoton”: lodge-uri de lux, băutură, mâncare, relaxare, Serengeti, Ngorongoro, chestii de-astea. Pentru mine, însă, aventura a continuat. Prima seară la hotel s-a terminat apoteotic: după mult vin, coniac și trabuc, am zis eu că nu mai am nevoie de gentuța cu pașaport, cash, carduri și alte chestii insignifiante de genul ăsta. Așa, for fun, le-am uitat noaptea în holul hotelului și tot for fun ele s-au dus dracului… Prin urmare, a trebuit să dau Serengeti pentru o excursie la Nairobi, la Ambasada României din Kenia. Tot răul spre bine, în safari mai fusesem, în Kenia nu. Plus că astfel mi s-a oferit ocazia să-i cunosc pe Alexandru și Antonia Diaconu, familia consulului român la Nairobi. Dragii mei, vă mulțumesc și aici pentru ajutorul acordat. La întoarcerea spre Tanzania, cunosc alt cuplu mișto: două studente israelience, de 21 și 22 de ani. Erau de o lună în Africa: fuseseră în Uganda să urce Ruwenzori, veniseră în Kenia pentru un treking pe Mount Kenia și acum mergeau în Tanzania să urce Kilimanjaro. 21 și 22 de ani, cu rucsaci de 15 kile în spate, daa? Bine, cei doi ani de armată făcuți acasă nu se pun…
Cam asta a fost tot. Aaa, v-am zis că la Doha copilașii au mers la un hotel de cinci stele oferit de Qatar Airways în timp ce Costin vorbea cu voi pe Facebook dintr-un lounge al aeroportului pentru că în Qatar nu poți intra cu documente temporare de călătorie? Nu v-am zis? Nici nu vă zic! Hai pa, ne vedem în Nepal, unde sunteți invitați și voi!

*Seven Summit – grup format din cele mai înalte vârfuri de pe cele 7 continente: Mont Blanc din Europa, Kilimanjaro din Africa, McKinley (Denali) din America de Nord, Aconcagua din America de Sud, Vinson din Antarctica, Carstenz Pyramid din Australia-Oceania și Everest din Asia.

Înainte de poze, iată și câteva din impresiile participanților la această expediție, mot-a-mot:

Mika: „Parasind cardinalitatea terestra, excedata de un salt brusc in ambianta oarecum exotica a muntelui, am avut parte de o experienta plina de revelatii in privinta limitarilor si conditionarilor auto-impuse in cadrul procesului de crestere organica si spirituala. Nu am ajuns in varf, dar in final a contat mai mult calatoria. In timp ce muntele se dezvaluia si ma dezvaluia, am intalnit oameni interesanti si diferiti. Am inteles ca sunt si voi ramane o idealista. De asemenea, am inteles ca fundamentul oricarei interactiuni sociale ramane respectul pentru tot (toti) din jur. Imi doresc sa continui aceasta cale, adaugand si alte experiente similare dar la fel de inedite.”

Mariana: „In calatoria facerii de sine coboram si urcam adesea calea devenirii. Iar calatoria ne releva nemarginirea si abisul, dupa cum ne construim asecensiunea sau coborarea… Important e sa nu ne regasim suspendati in timp si spatiu, fara de simtire. In maretia lui, Kilimanjaro este in Africa Cel Mai… Eu am cautat sa gasesc substanta din Cel Mai… privind si catre mine!Si am inteles… Cat vointa va fi cu mine, voi urca! Insa mi-as dori ca la urmatoarele ascensiuni sa imi aduc aminte ca m-a invatat Kili, in intelepciunea lui – vitalitatea: aerului tras adanc in piept, a contemplarii, a continutului si, mai ales… a existentei sufletului! Suntem cu totii Cel Mai! Ce ne deosebeste este cat si cum simtim, daca si cum iubim, cat si cum intelegem… adica substanta!

Va doresc un chef nebun de viata, urarea cea mai draga mie!”

Ionuț: „Mi-a placut foarte tare pe Kilimanjaro. A fost super. Din pacate n-am reusit sa parasesc cardinalitatea terestra si nici n-am avut parte de un salt brusc in absolut dar sunt convins ca in Nepal mi se va intampla si mie. Totusi, am fost in mod cert si eu Cel Mai, ca voi toti” 

Simona: „Pentru mine Kili a insemnat prima treapta dintre cele 7 si prima mare aventura din viata mea. Faptul ca am ajuns pe varf, mi-am dovedit ca doar daca nu vreau, nu o sa reusesc. La 5895m mi-am promis ca o sa ajung si mai sus, pe varfuri si mai inalte. Am descoperit ca am un organism puternic, cat de incapatanata sunt si mai ales ca indiferent cat de greu mi-ar fi nu dau inapoi

Cosmina, la un moment dat, după expediție: „ A fost aventura vieții mele!”

Mircea, din background: „Adevărat, a fost aventura vieții Cosminei!”

GALERIE FOTO

 

Comments(0)

Leave a Comment