Matterhorn, regăsirea mea

Home / Uncategorized / Matterhorn, regăsirea mea

Ca orice mare idee, hotărârea ascensiunii Matterhornului s-a născut aproape întâmplător. Prin februarie, Titus mă tachina că nu pot să merg cu el și cu David în Peru, pentru că aveam de organizat un eveniment destul de greu. I-am zis cam în glumă că recuperez cu o ascensiune pe Matterhorn. Imediat mi-a fost ușor teamă de ce am zis, dar cu fiecare zi ce trecea realizam că nu-mi iese din cap… Studiind muntele și istoria ascensiunilor lui, mi-am dat seama că ideea nu era accidentală: ceva mă trăgea spre el fără speranță. Am înțeles că nimic nu era întâmplător! 

După senzația de eșec personal provocată de despărțirea de fosta mea soție (căreia nu i-am mulțumit încă pentru clipele frumoase ale relației noastre, așa că o fac acum! :), după o perioadă de incertitudine asupra valorilor proprii, după începutul aproape ireal al relației cu o femeie extraordinară, aveam nevoie de un ”make or break”. Bărbosul a avut grijă de asta, iar Titus a fost mesagerul. Poate că dacă măcar o dată în viață ne-am pune voit în fața unei situații extreme, am știi mai bine cine suntem, ce putem cu adevărat și care ne e drumul… Pot spune cu mâna pe inimă că această ascensiune e cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată pentru mine!

Muntele

Pentru cățărători, Matterhorn este ceea ce se cheamă un coșmar. În primul rând, structura lui este păcătoasă rău: e atât de friabil încât pe versanții lui poți auzi practic continuu stânci sau bucăți de gheață prăvălindu-se sute de metri. Apuci cu mâna o priză, zmucești de ea ca să vezi cât de sigură e, te tragi în ea cu încredere și, crrrranck! pleci la vale cu ea în mână… Anul trecut, un băiat din Bacău s-a dus cu o stâncă de câteva tone în brațe. Părinții l-au recunoscut după haine… :( În al doilea rând, nu există o potecă propriu-zisă, așa că dacă nu ești (cu) ghid, poți greși traseul la fiecare 5 minute, fapt care te duce în fața unor situații pentru care termenul „periculos” e un alint… Asigurările sunt foarte rare și greu de găsit, iar că să-ți faci propriile asigurări și să mai ai și încredere în ele în condițiile in care totul fuge, e cam greu.

Din punct de vedere economic, Matterhorn este un motor al zonei. In condițiile în care să închiriezi un ghid costa cam 1000 de euro, iar eu am numărat cel puțin 30 de cupluri ghid-cățărător zilnic, apreciez că încasările zonei sunt undeva între 45-50.000 de euro pe zi, dacă luăm în considerație și celelalte cheltuieli pe care le are un turist: cazarea în Zermatt și la Hornli Hut, masa, souveniruri, telecabina etc. Din acest punct de vedere, Matterhorn este un exercițiu de marketing bine pus la punct, cinic chiar, având în vedere că fac tot ce pot ca să te oblige să urci doar cu ghid. Ceea ce, până la urmă nu e rău…

Ascensiunea

De ce spun că muntele ăsta te pune față în față cu tine?

Pentru că n-ai cum să nu simți teamă în preajma lui, e copleșitor!

Pentru că e ultimul cucerit din Alpi…

Pentru că e vârful cel mai letal, a ucis peste 500 de cățărători…

Pentru că nu te lasă să greșești și asta te apasă…

Din punct de vedere tehnic, nu e vreo mare șmecherie. Sunt văi în Bucegi mult mai greu de cățărat, dar diferența e făcută de încărcătura psihică: dacă pe Hornul Coamei ești în pericol de a-ți pierde viața în, să zicem, 30% din timpul cățărării, pe Matterhorn zonele în care un pas greșit îți mai lasă vreo șansă sunt infime. Are David Neacșu o vorbă: „băă, dacă pici, să pui mîinile la față, să te recunoască mă-ta!”. Pe Matterhorn, zici mersi să rămână probe de ADN… 😀

Coborârea

E, pur și simplu, de groază! 😀 De altfel, majoritatea celor care și-au pierdut viața pe Matterhorn au făcut-o la coborâre. Aici, mentalul are o importanță copleșitoare. Dacă la urcare îți privești visul, la coborâre îți contempli moartea și nicăieri, niciodată, n-am simțit mai acut această diferență. Cobori în rapel porțiuni pe care nu-ți vine să crezi că le-ai urcat. Ai senzația că ai greșit drumul, că e imposibil să fi urcat pe acolo, dar descoperi repere pe care ți le amintești de la urcare: un anou legat de o stâncă, un capăt de coardă abandonat, o porțiune de gheață unde ți-ai dat palme că ți-a fost silă să-ți pui colțarii… Totul ține de perspectivă. La urcare ești concentrat să găsești prize, la coborâre n-ai cum să faci abstracție de sutele de metri de vertical de sub tine.

Și noi am avut un moment deosebit de delicat tot la coborâre. Greșisem pentru a mia oară drumul așa că dădeam rapeluri în speranța că vom regăsi mai jos asigurările și pitoanele ghizilor. La un moment dat, niște rătăciți ca și noi, aflați undeva deasupra noastră, au urlat „rocks, rocks!”. Privind în sus am văzut cum se prăvăleau peste noi stânci desprinse de coborârea lor. Deși cu casca pe cap, mi-am dat seama că singura mea șansă era să ma lipesc pe perete și să privesc cu orice risc în sus ca să mă pot feri de o eventuală piatră prea mare ca să-i poată face față casca mea. S-a dovedit a fi soluția corectă: două pietre „decente” m-au lovit sub ochi și în gură, dar m-am putut feri de altele mult mai mari care, cu siguranță, m-ar fi desprins de pe perete și m-ar fi coborât la Hornli mult mai repede decât intenționam eu să o fac… Una peste alta, urcarea a durat 6 ore pe timp perfect, coborârea 7 ore jumate pe ceață, ploaie și ninsoare.

Eșecul

Strict din punct de vedere al performanței, faptul că n-am atins vârful e un eșec. Că am urcat la 4000 de metri e bine, nu e bine că vârful era la 4470! 😀 Știu că l-aș fi putut urca – și-l voi urca! – dacă aș fi făcut-o în condițiile pe care mi le programasem: cu ghid. Consider un eșec faptul că m-am abătut de la hotărârea mea inițială, că nu mi-am ascultat instinctul și că am judecat cu inima când trebuia să o fac, cum se impune în astfel de situații, cu creierul. David avea mare dreptate când spunea că într-o astfel de ascensiune organizarea, timing-ul și partenerii sunt cel putin la fel de importante precum condiția fizică.

Câștigurile

Imense. M-am regăsit. Am realizat că pot face lucruri de care nu mă credeam în stare, fizic și mental. Am descoperit că îmi pot păstra sângele rece și judecata clară cu câteva sute de kilograme de stânci curgând către mine. Am descoperit că simțul umorului nu m-a părăsit nici când hăul urla sub mine, ceața mă învăluia și roca udă și friabilă mi se sfărâma sub colțari. Am învâțat, încă o dată, că trebuie să-mi urmez instinctul.

La anul mă întorc cu ghid. M-am împrietenit cu unul. Îl cheamă David, și să nu-mi spuneți că e întâmplător! :)

Pentru această experiență minunată mulțumesc Adrianei pentru iubire și susținere, lui Titus și lui David The Legend Neacșu pentru inspirație, Anei pentru prietenie, Dorei pentru sfaturi și ajutor în alegerea echipamentului (Mammut rulz again! :), lui Sebi și lui Felix, partenerii de ascensiune și vouă tuturor, pentru că ați fost lângă mine! Mă înclin…

Comments(0)

Leave a Comment