Ziua în care m-am născut a doua oară

Home / Uncategorized / Ziua în care m-am născut a doua oară

Just because it burns doesn’t mean you’re gonna die… *

Panta e din ce în ce mai abruptă. Încălțat cu bocancii mei Mammut Nordwand lovesc zăpada săpând trepte. Una cedează, alunec, dar înfig repede pioletul și mă echilibrez. Oare ar trebui să-mi pun colțarii? Zăpada pare altfel decât jos, mai moale, mai instabilă. Mai încerc câțiva pași și, dacă văd că nu merge, mi-i pun, zic. Un pas, doi, trei. Poate ar fi bine să… Treapta cedează violent, lovesc cu stângul mai jos, încercând să-mi opresc căderea, dar nu merge, cad pe burtă și o iau la vale. Bag pioletul sub mine îmi las toată greutatea pe el, simt cum muchia îmi taie palma și cum colțul lui trece prin zăpadă ca printr-o cremă de zahăr ars. Alunec în viteză printre cei de sub mine și o aud pe Ana strigând disperată „Pioletul!! Pioletul!!”. Degeaba, deja mi-am luat viteză pe panta abruptă, nimic nu mă mai ajută acum.

E sâmbătă, 8 iunie și am ieșit la o tură cu un grup cu care voi merge în august pe Mont Blanc. Printre ei, sunt câțiva nu foarte obișnuiți cu mersul pe zăpădă în colțari, așa că alegem Valea Bucșoiului, spre vârful Omu. E vale nordică, e încă plină de zăpadă, numai bună de antrenament pentru uriașul din Alpi. La intrarea pe vale ne întâlnim cu David Neacșu, care le dă oamenilor mei același sfat tragi/comic pe care mi l-a dat și mie acum câțiva ani. „Aveți grijă, dar dacă, totuși, vreunul cade să pună mâinile la față, să-l recunoască mă-sa”. Întâmplător sau nu, tocmai le povestisem faza cu David cu vreo 10 minute în urmă. Urcăm vreo 30 de minute pe stânci curate și niște fețe înierbate, apoi coborâm pe firul văii. Încerc zăpada. E tare, ține, așa că decid să nu-mi pun colțarii, pentru că vârful rigid al bocancilor mei de iarnă găsește sprijin solid în treptele de zăpadă. După câteva sute de metri urcate, Răzvan, care era în frunte, ne strigă să ieșim în stânga, pe iarbă, pentru că valea e blocată de o săritoare prea dificilă pentru a fi trecută de toți. Parcurgem vreo două sute de metri pe iarbă, după care revenim în vale, pe zăpadă. Slavă Domnului, nu-mi place deloc iarba asta! Făcusem schimb de locuri cu Răzvan, acum eu eram în față și el în ariergardă, alături de Georgiana, pe care o secondasem eu până atunci. Plec primul pe o pantă de vreo 50 de grade și încep să simt zăpada altfel sub tălpile rigide ale Nordwandzilor. E mai nesigură decât mai jos, nu mai e la fel de fermă. Oare să-mi pun colțarii?

Alunec pe burtă în mare viteză pe jgeabul lat de vreun metru. O fracțiune de secundă văd stânca de care urmează să mă lovesc cu picioarele. Avea să fie singura fracțiune din toată căderea în care am simțit groază: eram convins că-mi voi rupe picioarele la impactul cu piatra. Șocul a venit aproape instant, m-a întors pe spate și cu capul în josul pantei, cea mai periculoasă poziție în care poți cădea. Inevitabilul s-a produs: m-am înfipt violent cu capul în peretele opus. Răzvan avea să-mi spună, după aceea, că scrâșnetul căștii de protecție pe stâncă s-a auzit de la câteva zeci de metri, de deasupra văii. Mă rostogolesc haotic, nu văd decât zăpadă-cer-stâncă-zăpadă-cer și tot așa. Îmi rașchetez toată partea stângă de un colț de stâncă după care simt că sunt în aer. Săritoare!! Din fericire, nu e prea mare, pentru că aterizez foarte repede. Cad între zăpada și peretele de stâncă. Am noroc, pentru că rucsacul îmi protejează spatele de impactul cu peretele. Nu simt nimic. M-am oprit și sunt în viață, e tot ce contează. Nu prea înțeleg cum de sunt în viață, dar probabil că Bărbosul mai are planuri cu mine. Membrele par ok, simt picioarele, deci n-am coloana ruptă. Totuși, nu-mi simt palma stângă. Mai târziu, aveam să-mi dau seama că umflătura de la cotul stâng apăsa pe nerv. Respir adânc, ca să verific dacă n-am vreo coastă ruptă. Strig cât pot de tare „Sunt okeeeeeeeeey!!!” pentru că-mi închipui groaza celor de sus. Dar oare sunt ok? Mă uit unde am căzut și-mi dau seama că am avut un noroc imens. Sub mine se întinde o pantă de vreo 20 de metri ca o pistă de bob îngustă, abruptă și dreaptă care se termină cu un culoar de vreo 50 de centimetri. E clar că prin ăla n-aș fi putut trece decât pe bucăți, precum carnea printr-o mașină de tocat. Mă doare partea stângă: genunchi, șold, cot. Îmi mișc încheieturile și răsuflu ușurat, sunt dureri de la contuzii și răni, n-am ligamente rupte. Vali a coborât după mine și-mi face bine să-l văd. Adrenalina începe să scadă și simt că se instalează, ușor-ușor, frica. Îmi dau seama că viitoarele zeci de secunde sunt extrem-extrem de importante pentru viitorul meu pe munte. Va trebui să mă ridic și să cațăr exact pe unde am căzut, cu toate riscurile. Mentalul și încrederea mea au nevoie de asta, și au nevoie repede, sau nu voi mai fi niciodată cel dinaintea căzăturii și nu vreau asta!

Cu versurile lui Pink în cap „just because it burns doesn’t mean you’re gonna die” și cu genunchii tremurând de durere și de șoc, am ajuns la Cabana Omu după vreo oră și înapoi la Bușteni după alte trei. E ora 01:23 duminică noaptea, scriu acest material și încă mă doare șoldul lovit. Dar cred cu tărie că fiecare dintre noi ar trebui să stoarcă de învățăminte orice eșec și, după aceea, să se întoarcă pe muntele propriu, oricare ar fi acela.

*…you got to get up and try, try, try!

Comments(1)

  • September 10, 2015, 8:49 am  Reply

    Hi, this is a comment.
    To delete a comment, just log in and view the post's comments. There you will have the option to edit or delete them.

Leave a Comment